duminică, 24 ianuarie 2016

Niste vinete...

Vinetele imi plac oricum, nu trtebuie sa fie neaparat salata de vinete ca sa fie absolut delicioase!
Un mod simplu si rapid de preparat sunt vinetele la cuptor cu un sos soia si alte doua-trei ingrediente.
De preferat folosesc vinete mai lungi si nu prea "grase", sa se patrunda bine si repede.
Treaba sta cam asa:
2-3 vinete taiate pe lung (nedecojite), crestate in diagonala pe miez, pana la coaja
2 catei de usturoi
cateva linguri de ulei



Jumatatile de vinete se rumenesc in tigaie cu foarte putin ulei pana prind o culoare aurie pe partea cu miez, cand le intoarcem pe partea cu coaja punem un capac pe tigaie si le mai lasam doua minute.
Se scot intr-o tava in care am pus folie de aluminiu, se aseaza jumatatile cu partea taiata in sus si




se ung cu urmatorul sos, repartizat "frateste" cu o pensula pe toate jumatatile:
3 linguri sos soia
2 linguri otet balsamic
1 lingurita miere
 

Usturoiul se taie fasiute pe lung si se impaneaza vinetele din loc in loc, nu mult, doar pentru aroma.Asezonam cu putina sare si dam la copt in cuptorul incins pentru 15-20 de minute, pana miezul se coace si se umfla frumos!



Pentru ca mie imi place sa mai adaug cate ceva pe ici pe colo, am pus pe deasupra cateva seminte de susan si cate o rosie cherry, asa...
Sunt absolut delicioase, cum am zis!

Albastru

In orice nuanta, categoric e culoarea care ma defineste! De la cerul senin sau cel plin de nori aducatori de ploi, la apa cea datatoare de viata si belsug, toate nuantele si combinatiile de albastru sunt culorile mele de suflet.
Poate ca e devina zodia de apa in care sunt nascuta, poate ca in alta viata am fost ceva de culoare albastra...
Poate tocmai de aceea m-am identificat si indragostit iremediabil de Istanbul unde, albastrul in toate nuantele imaginate vreodata se regasesc in apele ce-l inconjoara, in ceramica simpla sau complicat desenata, in mozaicurile imprastiate peste tot, in desenul tesaturilor sau pietrele bijuteriilor!
Poate de aceea mi-au ramas lipite de suflet satele din Cinque Terre pe coasta Liguriei...

Poate ca toate visele, sperantele si nemarginirea au culoarea albastra, sau vreo nuanta...



Poate de asta cand ridic ochii spre cer imi regasesc linistea sau cand mi-i pierd in largul apelor imi regasesc calmul...poate!























Poate nici nu e rau sa ne regasim in putina culoare! Sau poate sunt devina ochii mei albastri...